„10 ani am trăit lângă un om care îmi spunea zilnic: uită-te în ce hal arăți… Abuzul emoțional este tot violență domestică”

„10 ani am trăit lângă un om care îmi spunea zilnic: uită-te în ce hal arăți, cum ai vrea să te vreau? Dacă mă așezam pe scaun, nu aveam voie, trebuia să fac ceva. A doua zi după ce a venit copilul acasă, m-am dus cu copilul în brațe să îl ajut la job”.

19 decembrie 2019. Ziua în care mi-am schimbat destinul. A fost ziua în care am pus în mașina hainele mele și ale lui copilului, ceva obiecte personale și jucăriile copilului și am plecat să stau cu chirie într-un apartament oarecare, nu departe de grădiniță. Ca să nu simtă copilul că îl despart chiar de tot.

Dar eu m-am rupt. Cu sufletul praf, în prag de Crăciun, fără job (plecasem de la jobul unde am stat 18 ani ca să îmi ajut fostul soț cu firma), cu ce bani aveam prin conturile personale am plătit 2 luni de chirie și am rămas cu 3.500 de lei. Dar am plecat. Fericită am plecat. Liniștită, relaxată. Simțeam cum viața mea urâtă s-a terminat și că am toată viața înainte, deși eram cumva mai pe la jumătatea vieții așa.

Știi ce ciudat este să fii fericit cu sufletul pulbere? Toți se întrebau de ce divorțez că doar am o căsnicie frumoasă, mergem în 5, 6 vacanțe pe an, am mașină, bani și tot ce îmi doresc.

Când vrei să te întorci, nu uita de ce ai plecat
Am sunat-o pe mama și i-am spus:

„-Sunt fata ta, mă iubești și vei fi alături de mine. Divorțez.”

Eu, cu prejudecăți în cap, mă gândeam că o să îmi spună să mă mai gândesc sau ce s-a întâmplat sau ceva de genul asta. Nu. Mama mi-a zis:

„-Știu că nu ești fericită și, dacă este ceea ce îți dorești, eu te susțin, iar de câte ori te vei gândi să te întorci, amintește-ți de ce ai plecat.”

A fost cel mai bun sfat primit vreodată în viața mea. Și da, am avut alături prieteni, familia, prieteni de care uitasem, oameni care pur și simplu au apărut în viața mea la momentul potrivit și m-au ajutat/ susținut/ alinat. Aveam nevoie de ajutor și nu m-am sfiit să îl cer. Inclusiv terapeutul la care mă duceam deja de câteva luni. Terapeut căruia îi spusesem că îmi doresc să fiu din nou frumoasă.

Căsnicia m-a obosit grav. „Noroc” cu pandemia de am putut să dorm un an. În drum spre noua casă m-a sunat un fost șef care m-a întrebat dacă nu vreau să pun voce pe niște povești. M-a pocnit plânsul instant. Aveam nevoie de job și mi-a oferit un job pentru un an. Așa am putut să trec peste perioada aia cumplită de suflet praștie, pandemie și divorț.

Abuzul emoțional în instanță
Nu am reușit să divorțez la notar până în 18 ianuarie 2021. Ba că pandemie, ba că nu mai vrea, ba că amenințări. Abia în 15 decembrie 2020 am reușit să ajungem la notar și, până și acolo a trebuit să îl implor să semneze. Pe 15 ianuarie când ne ieșeau hârtiile, după ce am plecat de la notar fericită că am terminat divorțul, m-au sunat că nu a mers nu știu ce soft și mai trebuie să divorțăm o data luni. Am făcut atac de panică la volan pe la Unirii la fântâni. Nu știu de unde au apărut niște polițiști, mi-au dat pungă de hârtie să respir, au dirijat circulația. Foarte profi. Unul mă încuraja, celălalt îmi spunea că poate nu vrea Universul să divorțăm. Când îl auzeam eu iar respiram în pungă : )) Pe 18 ianuarie am terminat divorțul și custodia copilului.
În iunie 2022 am fost în sfârșit la avocat să facem negocierea pentru partaj. Dorința lui: să rămână el cu toate cele și eu cu … ratele la bancă : ))) Tot e ceva, decât cu nimic, nu? : )))

Nimeni n-a înțeles de ce am divorțat, mai ales după ce am adoptat un copil. Mie mi-a fost foarte greu să spun. Toți îmi spuneau că vaaai, ce bine arăți și ce fericită ești! Îți priește divorțul. Am slăbit 22 kg în 3 luni. Mdea, a venit pandemia și am pus 10 kg la loc, dar mă simt mai bine ca niciodată.

Ești o leneșă, nu vrei să muncești
Și uite că a venit momentul să pot vorbi despre asta. Motivul divorțului: abuz emoțional. 10 ani am trăit lângă un om care îmi spunea zilnic: uită-te în ce hal arăți, cum ai vrea să te vreau? Dacă mă așezam pe scaun, nu aveam voie, trebuia să fac ceva. A doua zi după ce a venit copilul acasă, m-am dus cu copilul în brațe să îl ajut la job. Îmi spunea să îi spun copilului să tacă pentru că eu am de făcut facturi pentru el.

Copilul se trezea din două în două ore noaptea și nu prea puteam să dorm, așa că mă uitam la seriale. “în loc să te uiți toată noaptea la seriale, mai bine muncești, nu să freci menta la filme”. “Gătești oribil, nu ești în stare să gătești ca mama”. “Ce nevoie ai să stai cu copilul așa mult, du-l la creșă. Eu am crescut pe bătătură singur, de ce trebuie să faci atâtea cu el? Stai cu copilul pentru că ești o leneșă și nu vrei să muncești”.

Să spun că am plâns în Turnul Eiffel? Și în majoritatea vacanțelor? Ce sens are? Eu eram cea care trebuia să îi pună farfuria în chiuveta pentru că, nu-i așa, el este bărbat și nu face așa ceva.

Da, violența emoțională există. Și e gravă. Și am intrat în depresii adânci. Încă mă tratez pentru asta. Și știi care e culmea? Nici macar nu îl acuz. Atât poate el să facă. Eu nu am fost capabilă să îi ofer ce voia (adică un sclav care nu doarme niciodată, muncește nonstop în slujba lui și nu comentează) iar el nu a fost niciodată capabil să îmi ofere ce voiam (adică liniște, înțelegere, calm, veselie, timp de calitate).

Când m-a cunoscut mi-a spus că îi place că sunt o persoană foarte veselă și energică. Am plecat în ziua în care copilul m-a văzut râzând și mi-a spus: “Mami, eu nu știam că și adulții râd”. M-a șocat. Mi-am dat seama că nu mai eram eu, nu mai știam să râd, nu mai eram persoana veselă și energică. Eram o epavă tristă. Și îmi doream să am un copil care să vadă veselie în casă.

Copil fericit. Vase nespălate
Acum îi pot oferi. În casa noastră se râde mereu, ne distrăm, învățăm, nu mă ceartă nimeni când îi citesc copilului despre sistemul digestiv la delfini și vai, ce mândra sunt de copilul meu de care mă ocup foarte mult și îl învăț de toate. Liniștită, fără reproșuri, eventual și cu vasele nespălate în chiuvetă.

Au trecut 2 ani jumate de la plecarea mea. Încă nu s-a finalizat tot, dar sper ca în curând să se termine și cu partajul și cu tot. În momentul ăsta e un dosar penal deschis pe numele lui pentru amenințare și hărțuire.

Ordin de protecție pentru violență psihică
Am cerut în instanță ordin de protecție pentru violență psihică. La judecatorie a venit un avocat din oficiu care a spus doar atât: sunt cutare, avocatul lui cutare în dosarul cutare și vreau ordin de protecție. Nimic altceva, deși vorbisem cu el și i-am spus ce să spună, ce îmi doresc și că vreau ordin de protecție pentru violență psihică. Nu a zis nimic. Ziceai că e plătit de agresor. Mă rog, și-a luat omul 500 lei de la Statul Roman pentru actul de prezență.

Judecatoarea m-a acuzat înainte să apuc să deschid gura. Mi-a zis într-un mega sictir să spun ce problemă am. Am spus, m-a întrebat dacă m-a bătut, i-am zis că nu. Apoi i-a zis lui să spună. A vorbit mult mai mult decât mine și a mințit grav, pe față. Am cerut să vorbesc iar și mi-a zis să tac pentru că va chema jandarmii. Fostul soț spunea că vrea să vorbească și el iar și i s-a dat voie. A mai spus niște minciuni despre partaj și despre dosarul penal deschis.

Parcă trăiam într-un vis. În povestea altcuiva. Se discuta despre partaj și un proces penal de amenințare, deși astea două făceau obiectul altor instanțe. Încercam să spun că nu despre asta este procesul de azi și mi se aducea în vedere jandarmul. Nu credeam că este real. Am facut apel în care am explicat exact ce vreau. Iar mi s-a pus avocat din oficiu, eu nu aveam bani să plătesc un avocat, asa că am zis fie ce-o fi. Eram sigură că oricum nu se va întâmpla nimic. Și da, nu s-a întâmplat nimic. Avocatul meu din oficiu nici macar nu m-a întrebat ceva. Aveau în dosar dovezi suficiente plus declarația mea. Sunt convinsă că nu le-a citit nimeni. Concluzia instanței: nefondat.

Ok, nici nu mă așteptam la altceva în România. Amenințările cu moartea și înjurăturile zilnice nu au cum să te omoare cu adevărat. Mi-a spus cineva că s-a dus în instanță cu ochii vineți și coaste rupte și nu i s-a dat ordinul de protecție, de ce mi s-ar fi dat mie pentru că un om bolnav de borderline (diagnosticat pentru asta și cu dovadă la dosar) mă amenința? DOAR mă amenința. La dracu’, fii și tu normală și nu pune la suflet. Mor pe cei care spun nu pune la suflet. Unui om care a stat 10 ani în abuz emoțional și încă 2 după divorț.

Fostul soț are tot dreptul să mă sune pe 11 noaptea sau la 5 dimineața să mă înjure și să îmi urle în telefon. Și dacă îi spun că doarme copilul să îmi spună să îl trezesc. Să o sune pe mama și să îi spună că o să își vadă fata cu picioarele înainte sau pe fratele meu să își păzească copiii. E normal să se întâmple așa, în opinia judecătorilor și procurorilor.

Prejudecăți în căsnicie
Evident, o să mă întrebi de ce nu am divorțat și am stat 10 ani. Aș putea să spun că de proastă? Poate. Dar nu spui asta unui depresiv. Pentru că da, eram depresivă. Pentru că mi-era groază de ce vor spune ceilalți, pentru că învățasem că dacă nu te bate, e o căsnicie bună.

Pentru că mă făcuse dependentă financiar de el. Pentru că nu mă lua în serios când îi ziceam de divorț. Pentru că dacă simțea că vreau să plec se purta minunat și mai plecam într-o vacanță. Pentru că mi-a fost extrem de greu să mă rup. Pentru că îmi spunea mereu că nu o să pot să mă descurc în viață fără el. Și multe altele. Știi cum e să stai lângă un bărbat care îți spune zilnic: uită-te în oglindă în ce hal arăți, cum ai vrea să te vreau?

Dar… am plecat de doi ani jumate și, iată, sunt mai fericită ca niciodată. Deși mi-a fost greu. Încă îmi e. Am câștigat bani, am pierdut bani, mi-am cumpărat o casă și i-am făcut interiorul, apoi nu am avut mâncare în frigider și am întârziat ratele la casa, cu ultimii bani i-am luat copilului ceva ce își dorea, dar mi-am făcut și eu mofturile. Am avut prieteni care veneau și îmi umpleau frigiderul. Alți prieteni care îmi umpleau casa cu veselie. Și familia care m-a ajutat și cu bani și cu moralul. Am urcat și am coborât de o mie de ori în această perioadă. Și totul cu zâmbetul pe buze.

Chiar dacă azi am plecat plângând de la avocat, am avut un sentiment super mișto că nu mai fac un cuplu cu omul ala, că el va rămâne mereu nefericit pentru că așa e el. Nu știe să se bucure de fericire. Am scris zilele trecute pe Facebook că nu există oameni rai și buni, ci oameni fericiți și nefericiți. Cei nefericiți sunt cei care au traume din copilărie sau din prezent, sunt cei care nu știu să se bucure și în nefericirea lor, îi deranjează fericirea altora și de aceea fac rău. Ei bine, treaba lor.

Și da, am vrut să renunț și să îi las lui tot. Și nu ar fi puține. M-am gândit de o mie de ori și toți mă sfătuiau să nu fac asta. Am ajuns la un compromis cu el și da, am renunțat la aproape tot. M-am gândit că sufletul meu este mai important.

Cel mai frumos sentiment din lume este să te uiți la persoana care te-a rănit și să nu mai simți nimic
E greu să treci peste abuz emoțional și violență psihică. Sistemul român nu te ajută mai deloc. Dar te ajută prietenii, te ajuți singur. E treaba ta să fii fericit. Știu că este îngrozitor de greu. Stăteam cu ochii în gol pe canapea și îmi spuneam că trebuie să mă ridic și nu eram capabilă. Până în ziua în care am zis gata, acum mă ridic. Nu azi. Acum. Era nevoie să cad ca să am de unde să mă ridic. Și din momentul acela s-a produs schimbarea în viața mea și am putut să văd iar viața.

Acum sunt din nou eu, frumoasă, veselă și cu multă energie. Fericită alături de copilul meu. Liniștită în casa noastră. Râzând amândoi împreună cu pisicile.

Sursa:totuldespremame.ro