Cea mai mare catastrofă rutieră din Romania: 48 de morți si 35 de răniți

Pe 29 iunie 1980, într-o călduroasă zi de sărbătoare, pe un drum din judeţul Botoşani, la graniţa cu Suceava, avea să aibă loc unul dintre cele mai cumplite accidente rutiere petrecute vreodată în România.

Un autobuz plin cu călători, care venea de la Suceava şi se îndrepta spre Botoşani, a părăsit drumul în urma unei defecţiuni tehnice şi s-a prăbuşit într-o mlaştină adâncă de la marginea şoselei. Bilanţul tragic al accidentului le depăşeşte cu mult pe cele ale unor tragedii rutiere petrecute în ţară de-a lungul anilor, 48 de oameni pierzându-şi viaţa în mlaştina adâncă care a înghiţit autobuzul.

Despre acest cumplit accident mai vorbesc astăzi doar crucile rămase ca amintire la marginea drumului şi o plachetă comemorativă, dispărută în timpul lucrărilor de reabilitare a drumului.

Autobuzul a părăsit drumul brusc, peste balustrada unui pod

Autobuzul implicat în accident, un model Roman Diesel A8, aparţinea Autobazei Fălticeni şi efectua o cursă regulată de la Fălticeni spre Botoşani, cu drumuri intermediare de legătură cu Suceava. Şoferul Ioan Aparaschivei plecase din Fălticeni în jurul orei 07.30, pe o rută care includea Vorona, Corni şi ajunsese în Botoşani, după care se întorsese la Suceava. Aici s-a întâlnit cu soţia sa, Valeria, cu care dorea să se întoarcă acasă spre Botoşani şi mai apoi la Fălticeni. Era o zi toridă de duminică, în care erau sărbătoriţi Sfinţii Petru şi Pavel, iar numărul celor care voiau să călătorească la rude sau spre casă făcuseră neîncăpătoare autobuzele din autogara suceveană. Mulţi dintre călători s-au îngrămădit şi la autobuzul cu număr de înmatriculare 31-SV-2049, un autobuz neîncăpător, cu motorul în interior, pe uşile căruia au năvălit sumedenie de femei, copii şi bărbaţi, care-şi doreau să ajungă la Botoşani. Pe parcursul cursei, alţi călători nerăbdători din Salcea şi Dumbrăveni au sporit înghesuiala în maşina supraaglomerată. Nenorocirea avea să se producă după trecerea râului Siret, pe un segment de drum înălţat denumit ”La 7 poduri”. La un moment dat s-a auzit un zgomot puternic, după care autobuzul a părăsit şoseaua în dreapta, de pe un pod, şi s-a prăbuşit într-o mlaştină. Valeria Aparaschivei, soţia şoferului, care ocupa în autobuz locul din dreapta faţă, şi-a amintit despre tragedie: ”În momentul producerii accidentului, autobuzul a rupt balustrada podului şi a căzut pe o parte în mlaştina de sub pod. În urma izbiturii, geamurile laterale s-au spart şi apa a năvălit în interior, împingându-i pe mulţi dintre pasageri afară. Mulţi dintre cei care au ieşit însă la suprafaţa apei s-au înecat, pentru că nu ştiau să înoate. Eu am fost conştientă că am venit cu umărul în rama geamului, am reuşit să ies printr-un geam lateral şi am ştiut să înot, asta m-a salvat, altfel acolo rămâneam şi eu. Autobuzul a căzut întâi pe o parte, iar apoi s-a lăsat la fund, după ce s-a întors cu roţile în sus. Oamenii se ţineau unii de alţii, în încercarea de a se salva. Am stat o bucată de timp în speranţa că soţul meu va reuşi să iasă din apă, mi se părea că-l văd mai la deal, dar apoi mi-am dat drumul în apă şi am ieşit ceva mai la vale. Fiecare ar fi vrut să se salveze şi în spaima şi panica aceea se ţineau unii pe alţii de haine, de picioare şi nu se lăsau să iasă. Cei mai mulţi au murit din cauză cu nu ştiau să înoate şi după ce autobuzul s-a dus în scurt timp la fund, au rămas să plutească pe apă, unde şi-au găsit sfârşitul.”

Clipe de groază şi momente tragice de neimaginat

Clipele care au urmat sunt greu de descris chiar de către cei care au fost martorii tragediei. Zeci de oameni se chinuiau să iasă din apa plină de noroi, se trăgeau unul pe altul la fund, disperaţi să scape cu viaţă. Unii dintre cei care au reuşit să ajungă la suprafaţă, din cauza apei înghiţite şi a nămolului, erau prea obosiţi pentru a mai putea înota spre mal şi s-au înecat.  Valeria Aparaschivei îşi aminteşte despre acele clipe de groază: ”Era o creangă pe mal cu care am încercat să tragem oameni din apă, un bărbat s-a prins de ea şi a ieşit până la mal, unde însă nu a mai putut fi salvat. Au fost probabil şi unii care dormeau în momentul accidentului şi nu au mai apucat să-şi dea seama ce se întâmplă, sau cei prinşi în interiorul autobuzului, care nu au mai reuşit să iasă la suprafaţă. Pe soţul meu l-au găsit cu mâinile pe volan, el nu a reuşit să mai iasă din apă. S-a constatat mai târziu că el murise chiar în timpul accidentului, cel mai probabil făcând un infarct, la doar 37 de ani. În scurt timp au venit oamenii din satul apropiat, Huţani, care au încercat să dea o mână de ajutor împreună cu cei din maşinile oprite în drum. Pe mine m-a ajutat o familie de la Vlădeni, eram plină de sânge, probabil de la parbrizul lateral spart. A venit salvarea şi nu am vrut să merg la spital, însă până la urmă m-au trimis la spitalul din Botoşani. În timpul nopţii care a urmat însă, am reuşit să părăsesc spitalul şi să ajung acasă la Fălticeni, unde mă aşteptau cei trei copii.” Bilanţul accidentului a fost unul nemaiîntâlnit pe şoselele din România, 48 de oameni pierzându-şi viaţa, în timp ce alţi 35 au fost răniţi.

Reprezentanţii Autobazei de la Fălticeni, chemaţi de autorităţi la locul accidentului

Intervenţia imediată la locul tragediei a fost făcută de localnicii din satul Huţani, aflat în apropiere, şi de ocupanţii primelor maşini care treceau pe DN 29. La locul accidentului au ajuns ambulanţele de la Botoşani, care au preluat răniţii. Autorităţile le-au dat de ştire reprezentanţilor Autobazei Fălticeni despre gravul accident, aceştia venind urgent să constate ce se întâmplase. Şeful de coloană al Autobazei Fălticeni, Gheorghe Amănoaiei, îşi aminteşte: ”La autobază s-a aflat atunci că i-a explodat un cauciuc pe partea dreaptă faţă, un cauciuc aproape nou. Când noi am ajuns, la locul accidentului era o mare de oameni, ţipete, plânsete şi urlete. Veniseră rudele celor care se urcaseră la Dumbrăveni, care ţipau şi îşi căutau bărbatul, fiul, mama. Autobuzul fusese foarte încărcat, iar la vremea aceea nu era legislaţie care să stipuleze că numărul de pasageri permis în autobuz trebuie să fie egal cu cel al locurilor pe scaune. De aceea, în maşină s-a înghesuit un număr mare de pasageri, care au intrat cum au putut. Greutatea fiind mare pe faţă din cauza motorului şi a pasagerilor înghesuiţi, s-a produs explozia anvelopei, favorizată şi de temperatura mare de afară şi asfaltul încins.”

Cauza producerii accidentului, între speculaţii şi zvonuri

Cauzele producerii accidentului de la Huţani au iscat mult timp discuţii şi controverse, întreaga vină căzând până la urmă, în mod oficial şi comod, pe umerii celui mort, şoferul Ioan Aparaschivei, în vârstă de 37 de ani. Martorii din autobuz care au supravieţuit şi-au amintit de unele discuţii în timpul mersului, care acuzau un grad de neatenţie a şoferului. Valeria Aparaschivei ne spune cum s-au petrecut lucrurile: ”Lumea ar fi spus la un moment dat că şoferul se certa cu cineva în autobuz, că eu aş fi fost aceea, însă e adevărat că el avusese câteva discuţii contradictorii cu o doamnă de la Autobaza Suceava, care nu voia să plătească biletul de călătorie. Asfaltul era foarte încins şi la un moment dat s-a rupt bara de direcţie şi a explodat cauciucul din partea dreaptă. Cauciucul, din câte ştiu eu, avea un manşon, fiind mai subţire din fabricaţie decât ar fi trebuit să fie. Avea deci un manşon pus, era cumva cârpit, dar rupându-se bara de direcţie, l-a forţat şi a explodat. La acea vreme, în urma anchetelor făcute de poliţie şi procuratură, s-a stabilit în final că cel de la volan, care îşi pierduse viaţa în accident, a fost vinovat de producerea lui. El a fost considerat vinovat pentru faptul că luase oameni prea mulţi în autobuz, unii dintre ei stând şi pe motorul din mijlocul maşinii. La acea vreme însă, cel mai important era să-ţi îndeplineşti planul şi să aduci încasări cât mai mari pentru autobază. A fost un mod de muşamalizare a cazului, însă şoferul nu fusese nici băut şi avea o experienţă de 16 ani în şoferie.” În perioada următoare femeia a fost chemată la nenumărate audieri la Suceava şi Botoşani, iar în urma încheierii dosarului, moartea lui Ioan Aparaschivei a fost considerată în afara orelor de muncă.

Anchetă la nivel înalt, controale şi noi măsuri pentru transportul de călători

Presa vremii a fost zgârcită în informaţiile oferite despre acest grav accident, singura relatare fiind aceea că un autobuz ce se deplasa de la Suceava spre Botoşani a fost implicat într-un accident rutier, fără a fi precizat numărul victimelor. Victimele au fost recuperate cu cangea de către pompieri de pe fundul mlaştinii şi transportate la morga din Botoşani de unde, în tăcere, rudele le-au ridicat şi îngropat. Vestea unui asemenea accident a ajuns cu repeziciune la conducerea ministerului de resort de la Bucureşti, verificările pornite de la autobaza din Fălticeni ajungând până la principalul producător de anvelope de la acea oră din România, Întreprinderea Danubiana. Gheorghe Amănoaiei a fost şi el anchetat împreună cu şeful de autobază şi ne-a relatat: ”Verificările cauciucului explodat s-au făcut în prezenţa mea, controlându-se dacă avea căpăcel, ventil, dacă avea dovada de presiune normală în anvelopă şi corespundea din punct de vedere tehnic pentru a pleca la drum. Cauciucul a fost luat, împreună cu un lot de cauciucuri existente în depozit, şi a fost dus la expertiză la fabrica Danubiana din Bucureşti. Acolo au găsit câteva segmente de ţesătură din sârmă lipsă din talonul cauciucului, un defect care, cel mai probabil, a dus la explozia cauciucului, defectul fiind regăsit şi la alte cauciucuri din lot.” Au urmat apoi controalele de rigoare, în cadrul cărora era verificată zilnic starea anvelopelor autobuzelor plecate în cursă, o minune care, ca atâtea altele din acei ani ai ”Epocii de Aur”, a durat puţin. Cert era faptul că transportul auto se desfăşura cu autobuze vechi, ieşite din uz şi supraaglomerate, ca şi autobuzul care a ucis în chinuri copii, femei şi bătrâni pe ”Drumul morţii” spre Botoşani.

Cruci în amintirea celor morţi în accident

În scurt timp după accident, mlaştina de lângă pod a fost secată şi umplută cu pământ, pentru a face uitată amintirea celui mai cumplit accident petrecut pe şoselele din România. La 10 ani de la tragedie, la locul nenorocirii a avut loc o slujbă de sfinţire, rudele având permisiunea de a pune câte o cruce pentru cei pierduţi în timpul teribilului accident. Pe placa comemorativă montată atunci la marginea drumului apăreau numele victimelor pierite în adâncul mlaştinii, placă ce a dispărut odată cu modernizarea drumului făcută în vara anului 2014. La 38 de ani de la tragedie, cele 48 de cruci au rămas singurele mărturii care mai amintesc lumii grozăvia petrecută atunci, chiar dacă rudele rămase nu-i vor uita niciodată pe dispăruţii lor.

sursa: monitorulsv.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *