Există o boală fără leac, cu multe victime, niciun medic nu te poate ajuta, nu există vreun tratament pentru ea. ”Este o boală a minţii şi o rugină a inimii”

Mare parte din afecţiunile care timp de secole au curmat milioane de vieţi sunt astăzi tratabile, graţie evoluţiei ştiinţelor medicale. Aşa încât sintagma „boală incurabilă“ este astăzi limitată la un număr relativ restrâns de afecţiuni. În plan spiritual, orice suferinţă a sufletului este tratabilă, cu condiţia ca „pacientul“ să fie conştient de ea şi să îşi dorească în mod real vindecarea.

Sfântul Ciprian de Cartagina, episcop şi apologet creştin din secolul al III-lea, trecând în revistă bolile spiritului, găseşte un tip de suferinţă aparent incurabilă. Motivaţia acestei sumbre trăsături nu ar sta în lipsa tratamentelor, nici a specialiştilor terapeuţi, ci în esenţa însăşi a bolii. Invidia, spre deosebire de celelalte patimi care ajung de obicei într-o formă sau alta la saţietate, nu se poate linişti, pentru că obiectul ei este practic nelimitat. Mereu vor fi oameni mai buni, mai fericiţi, mai culţi, mai pricepuţi etc. Cine vrea să se vindece, ne învaţă Sfântul Ciprian în fragmentul ce urmează, trebuie să caute stăruitor leacul potrivit suferinţei sale.

Este o boală a minţii şi o rugină a inimii faptul de a invidia cineva pe altul din cauza virtuţilor şi fericirii lui, adică de a urî la acesta meritele proprii sau darurile divine, de a transforma în rău propriu binele altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocoşi, de a-şi face sieşi necaz din gloria altora, de a-şi simţi inima sfâşiată ca de cârligele călăului, de a face din propriile lui gânduri şi simţiri un fel de instrumente de tortură, care să-i sfâşie inima, care să-l chinuie în toate măruntaiele. Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă, zi şi noapte se chinuie şi nu găseşte alinare. Celelalte rele au un sfârşit şi se termină odată cu consumarea lor. În adulter ticăloşia se încheie prin săvârşirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere şi se opreşte aici, rapacitatea prădătorului se potoleşte prin luarea prăzii, falsificatorul are ca măsură îndeplinirea falsificării, numai invidia n-are limită, este un rău permanent, un păcat fără sfârşit şi, cu cât cineva a avut un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei invidii.

Invidiosul are înfăţişarea ameninţătoare, privirea piezişă, faţa palidă, buzele îi tremură, dinţii îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal e gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmată cu ura, care scoate din minţi. De aceea, Sfântul Duh zice în psalmi: „Nu pizmui pe cel ce merge bine pe drumul său“ (Ps. 36, 7) şi iarăşi: „Cel păcătos urmăreşte pe cel drept şi dinţii îi scrâşnesc împotriva lui“ (Ps. 36, 12). Acelaşi lucru arată şi notează fericitul Apostol Pavel zicând: „Venin de viperă au pe buzele lor şi gura lor este plină de blestem şi de amărăciune; picioarele lor sunt iuţi la vărsarea de sânge, pustiu şi nenorocire este pe căile celor ce n-au cunoscut calea păcii şi nu există teamă de Dumnezeu în ochii lor“ (Rom, 3, 13).

„Porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine“

Este cu mult mai neînsemnat răul şi cu mult mai mică primejdia când trupul e rănit de sabie, îngrijirea e uşoară când rana se vede şi cu ajutorul doctoriilor se vindecă mai uşor. Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. O, tu cel invidios şi rău, dă-ţi seama cât eşti de rău, de duşmănos şi de primejdios pentru cei pe cere-i urăşti. Cel pe care-l urmăreşti cu invidia ta va putea să fugă şi să te evite, dar tu nu poţi să fugi de tine însuţi. Oriunde vei fi, potrivnicul tău e cu tine, căci porţi duşmanul în inimă, ai flagelul în tine, eşti legat în cătuşe care nu se descuie, eşti rob al invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi va alina durerea. A prigoni pe cel ajutat de harul lui Dumnezeu este perseverare în rău, a urî pe cel fericit este o boală fără leac.

De aceea Domnul, prea fericiţi fraţi, gândindu-se la acest pericol, ca nu cumva din invidie cineva să întindă fratelui său laţul morţii, când discipolii l-au întrebat care dintre ei este mai mare, el a răspuns: „Cine va fi cel mai mic printre voi toţi, va fi mare“ (Lc.9, 48). Prin răspunsul său a retezat orice rivalitate, a scos din rădăcină şi a aruncat orice cauză sau prilej în care invidia să-şi arate colţii. Discipolul lui Hristos n-are voie să fie invidios şi rău. La noi nu e permisă lupta pentru a trece înaintea altuia. Umilinţa ne înalţă, căci ştim cui să plăcem. De aceea Apostolul Pavel, învăţându-ne şi sfătuindu-ne ca după ce cu ajutorul luminii lui Hristos am scăpat de întunericul în care ne găseam, să umblăm în faptele şi în lucrarea luminii, scrie şi zice; „A trecut noaptea şi s-a apropiat ziua. Să lepădăm, aşadar, uneltele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Ca în timpul zilei cu cuviinţă să umblăm nu în ospeţe şi beţii, nu în pofte şi neruşinări, nu în scandaluri şi pizmă. Dacă s-a retras din inima ta întunericul, dacă noaptea s-a împrăştiat, dacă funinginea a fost ştearsă, dacă strălucirea zilei şi-a luminat simţirea, dacă ai început să fii om al luminii, săvârşeşte cele ce sunt ale lui Hristos, fiindcă el este lumina şi ziua“ (Rom. 13, 12).

Dragostea pentru aproapele – cel mai potrivit tratament

De ce să te prăbuşeşti în întunecimile invidiei, de ce să te acoperi cu norul răutăţii, de ce cu orbirea pizmei să stingi orice lumină a păcii şi a dragostei, de ce să te întorci la diavolul după ce te-ai despărţit de el, de ce să fii asemenea lui Cain? Căci despre faptul că este împins la omucidere cel ce pizmuieşte, şi-şi urăşte fratele, vorbeşte apostolul Ioan într-o epistolă a sa zicând; „Cine-şi urăşte fratele este un ucigaş. Şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţă veşnică, întunericul rămânând în el“ (I In. 3, 15). Şi iarăşi; „Cel ce spune că este în lumină şi urăşte pe fratele său este încă în întuneric şi în întunecare umblă şi nu ştie unde se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii“ (I In. 2, 9-11). Cine urăşte pe fratele său, zice el, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge. Căci mergând fără să ştie, un orb se prăbuşeşte în focul gheenei, pierzând lumina lui Hristos care-l sfătuieşte şi zice: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă va urma nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii“ (In. 8, 12). Dar urmează pe Hristos cine stă în învăţătura Lui, cine merge pe drumul arătat de învăţătorul său, cine păşeşte pe urmele Lui, cine imită ceea ce a învăţat şi a făcut Hristos, după cum şi Petru îndeamnă şi sfătuieşte zicând; „Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă exemplu să mergeţi pe urmele Lui“.

Trebuie să ne aducem aminte cu ce cuvânt numeşte el pe poporul său, cum îi spune turmei sale. El numeşte pe ascultătorii Săi oi, pentru a asemăna nevinovăţia creştină cu aceea a oilor. Le spune miei, ca să le compare simplitatea cu firea simplă a mieilor. De ce se ascunde lupul sub pielea oilor, de ce defăimează turma lui Hristos cel ce minte că e creştin? A lua numele lui Hristos şi a nu merge pe calea lui Hristos ce este altceva decât trădarea numelui divin, părăsirea drumului mântuitor? De vreme ce El însuşi învaţă şi spune că are viaţa veşnică acela care-I respectă poruncile, că este înţelept acela care le ascultă şi le îndeplineşte şi că în împărăţia cerurilor este numit cel mai mare învăţat acela care i-a propovăduit învăţătura şi a făcut ce spune ea, atunci va ajuta propovăduitorului ceea ce s-a propovăduit bine şi cu folos, dacă ceea ce s-a spus cu gura se îndeplineşte cu fapta. Ce a spus Domnul mai des discipolilor Săi, ce a recomandat să fie mai mult păzit şi respectat dintre învăţăturile mântuitoare şi preceptele cereşti, decât ca să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi dragoste cu care El şi-a iubit discipolii? Dar cum păzeşte pacea şi dragostea Domnului cel ce din cauza invidiei din el nu poate fi nici paşnic, nici iubitor ?

De aceea şi Apostolul Pavel, când arată binefacerile păcii şi ale dragostei creştine, când învăţa şi asigură cu tărie că nici credinţa, nici milostenia, nici chiar martiriul nu vor fi de vreun folos, dacă nu vor fi păstrate întregi şi neatinse legăturile dragostei, a adăugat şi a zis; „Dragostea este generoasă, dragostea este milostivă, dragostea nu pizmuieşte“ (I Cor. 13, 4), învăţând desigur şi arătând că acela poate avea dragoste creştină, care a fost generos şi milostiv, neatins de pizmă şi răutate. (Teste selectate din Sfântul Ciprian, Despre gelozie şi invidie, în vol. Apologeţi de limbă latină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981)

Articol publicat pe portalul ziarullumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *