Geografia neștiută de sub asfaltul Capitalei: hrube, cotloane și tuneluri. Cuiburile ”teroriștilor”

foto: Agorapress

Bucureștiul vizibil, în care noi cei de azi ne ducem viața de zi cu zi, este dublat de un „oraș subteran” care nu a văzut niciodată lumina soarelui. Un tărâm neștiut alcătuit din hrube, cotloane și tuneluri, unele mai noi, altele vechi de secole, care, încârligate labirintic pe sub asfaltul de sub picioarele noastre, compun o geografie secretă despre care, acum, nu se mai știe mare lucru. Ascuns permanent într-o beznă de nepătruns, acest fantomatic oraș neștiut este o lume a tenebrelor, populată cu legende și taine, unele venite din negura veacurilor, altele aproape contemporane, lăsate în urma sa de regimul comunist.

Cuiburile „teroriștilor”

În Decembrie 89, la scurt timp după fuga soților Ceaușescu, Ion Iliescu ne-a anunțat că suntem atacați de „teroriști superinstruiți care trag din orice poziție”. În scurt timp, această poveste halucinantă, parte componentă a cumplitului război psihologic căruia i-am fost atunci victime, a înghițită, pe nemestecate, de către toți crainicii Televiziunii, care ne-au povestit și ei, frângându-și mâinile de disperare, că „teroriștii” ascunși de „Odioasa Dictatură” prin tot soiul de „bârloguri” subterane, ies la lumină și fac prăpăd printre revoluționari care luptau pentru libertate și democrație. Ceva mai târziu, pe la începutul lunii ianuarie 1990, un ziar central a publicat, timp de câteva zile, un reportaj serial care relata aventurile unor militari, superinstruiți și ei, care ar fi pătruns în acea rețea subterană, chiar atunci, în zilele Revoluției. În anii care au urmat, povestea misterioasei lor aventuri subterane a fost reluată de alți ziariști care, dorind să elucideze „enigmele Revoluției”, au discutat cu diverși participanți la evenimente.

Astfel s-a aflat că ofițerii care au pătruns în „labirintul lui Ceaușescu” au fost maiorul Gheorghe Grigoraș și căpitanul Nicolae Grigoraș, ambii de la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă. Aceștia le-au relatat că atunci, pe 25 decembrie 1989, au pătruns în subsolurile fostului CC al PCR, actualul sediu al Ministerului de Interne. Acolo, au dat peste un tunel relativ scurt, care se oprea într-o încăpere amenajată ca un soi de dormitor cazon, dotat cu câteva paturi pliante. Ei au mai povestit că: „Pe un alt culoar se poate ajunge la un buncar mai larg, la șapte metri adâncime. Se trece apoi de o ușă blindată și se ajunge la un apartament spațios, la adâncimea de nouă metri. Apoi, am dat de camera în care se afla sistemul de ventilație, de unde ieșea un alt culoar. După ce am parcurs cam 30 de metri am găsit o nișă cu o ladă mare, în care erau 16 bărci de cauciuc complet echipate, inclusiv cu pompe de umflare”. După parcurgerea unui traseu complicat, militarii au ajuns într-un culoar care se înfunda într-o încăpere în care nu se afla decât un postament de lemn acoperit cu un capac de WC. Intrigați de ciudata apariție, au ridicat acel capac, sub care au descoperit avut surpriza de a descoperi un chepeng metalic. L-au ridicat și pe acesta și… surpriză, sub el se afla un râu cu apă limpede, care curgea printr-un canal din beton, lat de circa 1,5 m. și adânc de aproximativ un metru. Conform estimării militarilor, micul râu subteran se afla „la circa 12 m. adâncime, sub Piața Revoluției și ducea spre lacurile din afara orașului, în nord, și spre Dâmbovița, spre sud-est”. Ulterior, o serie de specialiști militari au afirmat că în zona fostului CC al PCR ar exista o întreagă rețea de canale prin care se putea intra în rețeaua de canalizare a orașului, de unde exista posibilitatea de a ieși în albia râului Dâmbovița. Aceasta ar fi o rețea mai veche care ar avea guri de acces în Palatul Regal, Biserica Cretzulescu și magazinul Muzica.

foto: rcristea.blogspot.com

Alți specialiști au afirmat, ulterior, că aceste ramificații subterane ar fi fost legate cu aproximativ 80 de obiective din București, inclusiv sediul ASE, Casa Enescu și Opera Română. Arhitectul Camil Roguski care, pe timpul lui Ceaușescu a fost responsabil cu întreținerea și decorarea palatelor și a reședințelor prezidențiale, a confirmat faptul că, începând cu anul 1975, „Nea Nicu” a ordonat să se construiască un tunel care ajungea chiar până la Palatul din Primăverii. „Era un tunel elegant, foarte bine realizat, cu toate dotările. Avea propria sursă de apă astfel încât în cazuri de urgență, se putea rămâne acolo cel puțin trei zile fără ajutor exterior. Ceușescu venea de la CC, direct în loja de la Sala Palatului, prin tunel, fără pază, lucru care îi contraria pe cei care nu-l vedeau traversând Calea Victoriei. Trebuie să știm că toate clădirile strategice din București aveau buncăre antiatomice sau antiaeriene, unele protejate cu blindaje de plumb. Asemenea buncăre au exista la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale, Palatul Victoria, Palatul Cotroceni, fostul C.C, etc”. Dar, chiar și acum, Roguski se ferește să dea alte amănunte, sub motiv că „multe constituie secrete de stat”. Cert este că, sub fostul CC al PCR există mai multe căi de acces care pornesc de la nivelul subsolului doi. Așadar, exista un tunel prin care, în Decembrie 1989, Ceaușescu ar fi putut să plece în siguranță. Roguski mai afirmă că drumul subteran pornea de sub C.C al PCR, trecea pe sub C.C al UTC, Intercontinental, Bulevardul Magheru de unde făcea legătura cu tunelurile tehnice ale stației de metrou de la Piața Universității.

În plus, se știe că multe stații de metrou sunt și adăposturi antiatomice. Sub tunelurile principale există o rețea de buncăre și tuneluri mai mici care se întind pe sub București. Prin ele se poate circula cu niște automobile electrice până în Primăverii”. În aceste condiții, rămâne un mister de ce, în loc să fugă pe sub pământ, Ceuașescu s-a lăsat păcălit de gen. Stănculescu și s-a urcat în celebrul elicopter care a decolat de pe sediul CC al PCR. Și nici nu o să mai aflăm vreodată. Poate că gen. Ioan Geoană, tatăl lui Mircea Geoană, fostul șef al Apărării Civile, cel care s-a ocupat și de securitatea tunelurilor din zona CC, a știut foarte multe despre asta. A știut, dar nu a vorbit niciodată, până în ultima zi a vieții sale.

Venite din negura timpului

Istoricii și arheologii știu, de foarte mult timp, că sistemul de galerii și tuneluri de sub București nu au fost inventate și construite nici de regimul comunist și nici măcar doar din odinele lui Ceaușescu. De fapt, la fel ca foarte multe dintre orașele lumii și Capitala noastră are o adevărată tradiție în ocuparea și utilizarea tactică a spațiului subteran. Conform tradițiilor istorice, cel care ar fi sesizat, pentru prima dată, potențialul strategic al micului târg de pe malul Dâmboviței ar fi fost chiar domnitorul Vlad Tepeș, cel care a și dispus săparea primelor tuneluri din această zonă. Iar majoritatea voevozilor care i-au urmat pe tronul Valahiei ar fi extins rețeaua subterenă începută de el. Aceleași tradiții istorice, nu întotdeauna confirmate și arheologic, afirmă că, de la Curtea Veche pornește un canal care trece pe sub Hanul lui Manuc după care se ramifică în trei direcții diferite: spre Universitate, spre actualul Palat al Parlamentului și o a treia către actualul Parc al Tineretului. Alte tuneluri s-ar afla în zona Palatului Cotroceni- construit de Prințul Șerban Cantacuzino , Palatul de la Mogoșoaia- ridicat în 1702, pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, palatul construit, în 1822 de vodă Grigore Dimitrie Ghica, Palatul Șuțu ori Palatul Știrbei.

Bazat pe descoperirile arheologice, istoricul Dan Falcan, de la Muzeul de Istorie a Municipiului București relatează că sistemul de de hrube și tuneluri din subsolul Bucureștiului a început să fie realizat în urmă cu câteva secole, pe vremea când fostul târg începuse deja să aspire la statutul de așezare urbană importantă. Descoperirile arheologice din ultimele decenii arată că, apărute încă din secolul XVI, primele incinte subterane au fost săpate și consolidatre de neguțători, mai ales de către producătorii și negustorii de vinuri. Cu timpul, aceste beciuri au fost extinse astfel încît prin ele puteau intra chiar și carele trese de boi care aduceau acolo butoaiele cu băutura care urma să fie comercializată ulterior. Nesiguranța vieții de zi cu zi din vremea domniilor fanariote, a adus după ea necesitatea realizării unor conace din care, în caz de primejdie, se putea fugi pe căi ascunse, pe sub pământ.

Săpăturile arheologice făcute de specialiști în zona din jurul Lipscanilor au adus la lumină vestigiile unor asenenea hrube seculare, zidite din cărămidă, cu bolți și pasaje de trecere întocmite meșteșugit. Ulterior, în secolul al XIX-lea au început să fie construite și edificiile majestuoase făceau cinste „Micului Paris”. Edificii care aveau și ele pasaje de refugiu. Palatul Ghica Tei era legat pe sub pământ, de Mănăstirea Plumbuita cu care comunica printr-un tunel lung de peste un kilometru. Iar Palatul Cretzulescu comunica, subteran cu Biserica Schitu Măgureanu.

Undeva, prin cartierul Giulești, au fost descoperite urmele unui pasaj subteran care, începând de sub vechiul Palat Golescu, ieșea undeva pe malul Dâmboviței. Un tunel foarte lung care ar fi fost utilizat chiar și de Tudor Vladimirescu. Bazat pe documente de arhivă istoricul falcan relatează: “De pe la 1826 ne-au rămas câteva relatări care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub capitala Țării Românești. La acea vreme prin zonă umblau haiducii Tunsu și Grozea. Ani la rând au băgat groaza în sufletele boierilor din Bucuresti, mai ales a celor care aveau moșii prin zona Panduri. Îi călcau mereu, iar poterele nu reușeau să le facă mai nimic. Deși reușeau să-i localizeze și să-i încercuiască, când să puna mâna pe ei, haiducii dispăreau de parcă i-ar fi înghițit pământul. De fapt, ei intrau în rețeaua de tuneluri de ei știute”. Pe la mijlocul anilor 70, un pasionat de istoria secretă a Capitalei a scris o carte spectaculoasă în care a descris niște rețele subterane suprapuse pe trei niveluri aflat pe undeva prin zona Mircea Vodă.

Subterane distruse însă de lucrăriele de construcție a blocurilor înălțate acolo pe vremea lui Ceaușescu. De-a lungul vremii muncitorii care au lucrat la construirea Metroului au povestit și ei că, săpăturile s-au intersectat de foarte multe ori cu tuneluri largi, zidite din piatră și cărămidă. Dar oricât deinteresante ar fi fost acele vestigii toate au fost aruncate în uitare, blocate sub inelele de beton ale tunelurilor moderne prin care, astăzi, circulă Metroul. Iar odată cui ele, au fost îngropate într-o uitare definitivă și toate legendele cu voievozi și haiduci. Singurele povești, pe care mulți se tot chinuie să le elucideze, au rămas cele legate de „teroriștii” inventați, acum peste două decenii, de către Ion Iliescu. Dar acestea sunt episoade ale unui alt basm, pe care noi cei de azi ne mai încăpățânăm încă să le considerăm a fi „Misterele Revoluției”.

Autor: Vasile Surcel

sursa: curentul.info

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *