Profeţia-avertisment rostită de Napoleon, pe insula Sfânta Elena în 1816: ”China s-a trezit…”

Profeţia-avertisment a fost rostită de Napoleon, pe insula Sfânta Elena în 1816, după ce citise memoriile de călătorie „Relatarea călătoriei în China şi Tartaria” ale Lordului Macartney, primul trimis al Imperiului Britanic în China.

Mai apoi, formularea a fost preluată de scriitorul şi omul politic francez Alain Peyerfitte pentru a da tilul unei cărţi celebre apărute în 1973 unde, în esenţă, spunea că, datorită numărului lor, atunci când chinezii vor dispune de o cultură tehnologică de vârf, vor deveni puterea care se va impune cu uşurinţă în întreaga lume.

Tot Peyerfitte, în 1989, publică o altă carte memorabilă despre China, «Imperiul Imobil», analiză a acelei Chine despre care vorbea ambasadorul britanic trimis în 1793 la curtea Împăratului Qianlong, ţară-continent pe care ochiul europeanului o percepea ca pe un monstru uriaş imobilizat în chingile unei birocraţii atotprezente, static şi concentrat asupra lui-însuşi. Încă din 1996, Peyerfitte avertiza: atenţie, China s-a trezit, cerând lumii occidentale să se pregătească pentru o schimbare fundamentală în istoria civilizaţiei universale!

”Cât de minusculă este faţa vizibilă a Chinei în raport cu faţa sa invizibilă…Nu putem emite decât ipoteze. Mişcarea lucrurilor ne scapă…Dintre schimbările care au marcat evoluţia contemporană a Chinei, cea mai importantă este cea care a afectat comportamentul său în raport cu alte ţări. A reuşit să-şi rezolve singură problemele. A reuşit de una singură să devină o putere termo-nucleară. A devenit membră ONU în ciuda ostilităţii americane şi inimiciţiei sovieticilor. Este mult mai important decât dacă, în timpul acesta ar fi ridicat nivelul său de viaţă cu câteva zeci de dolari anual”

Alain Peyerfitte, Quand la Chine s’eveillera

Ne aflăm acum într-un asemenea moment de răscruce în care, vizibil, marile puteri ale lumii sunt pe cale să intre într-un nou ciclu de putere, încercând cu disperare să atingă o altă formulă de echilibru internaţional, dublată evident şi de o restructurare a zonelor de influenţă. Fiecare dintre celelate ţări, singure sau în alianţe oficiale regionale (sau în altele, conjuncturale) sunt la rândul lor cuprinse de febra reactualizării relaţiilor cu marile puteri, folosindu-şi la maximum setul propriu de valori şi oferte.

Toată lumea doreşte o relaţie cu China de azi şi, mai ales, cu ceea ce va fi puterea Chinei de mâine, ca actor global de primă importanţă. Ba chiar, dacă credem în previziunile unor analişti, prima dintre puterile globale la finele acestui secol, combinând o creştere demografică deosebit de importantă (facilitată acum de ultima decizie istorică luată de liderii politici chinezi), cu o diversificare exponenţială a zonelor industrale în care înregistrează producţie de înaltă tehnologie.

Toată lumea vrea să se poziţioneze cât mai favorabil faţă de China, iar Uniunea Europeană nu face excepţie, cu atât mai mult cu cât, în ultimii zece ani, UE a fost primul partener comercial al Chinei…

Suntem într-un moment în care atât UE cât şi China se află la un punct de răscruce, întărindu-şi angajamentul în favoarea reformelor. În Europa transformăm economia socială de piaţă pentru a o adapta mai bine la lumea de azi. Şi China se angajează foarte mult pe drumul reformelor. Cea de-a Treia Plenară s-a reunit recent pentru a discuta despre provocările următoarei decade…Sunt deosebit de bucuros că am putut să cădem de acord azi asupra unei agende 2020 care să ghideze cooperarea noastră pentru următorul deceniu. Este atât un document strategic cât şi unul foarte concret , cu un număr de iniţiative şi angajamente pe care am agreat să le luăm împreună…o înţelegere foarte ambiţioasă privind protecţia investiţiilor şi accesul la pieţe…investitorii noştri se aşteaptă ca această înţelegere să mărească deschiderile, să ofere un tratament echitabil şi să comntribuie la depăşirea unora dintre barierele existente în diferitele sectoare ale pieţei…Am clădit un solid Parteneriat Strategic, am lansat bazele pentru o Cooperare Strategică pentru următorul deceniu şi, cred, şi dincolo de el

Jose Manuel Barosso, Beijing 21 noiembrie 2013.

Relaţiile UE-China

Mai 1975 – Stabilirea relaţiilor diplomatice. Christopher Soames este primul comisar european care vizitează China
Mai 1985 – este semnată înţelegerea privind comerţul şi cooperarea economică
Iulie 1995 – apare prima Comunicare a Comisiei Europene «Politica pe termen lung privind relaţiile dintre China şi Europa »
1 aprilie 1998 – Primul Summit China-UE
Octombrie 2003 – se stabileşte «parteneriatul strategic» China-UE
Mai 2004 – vizita la Bruxelles, în sediul Comisiei Europene, a premierului chinez Wen Jiabao, ocazie cu care este semnată o nouă iniţiativă în favoarea dialogului
Septembrie 2006 – cu ocazia celui de-al 9-lea Summit China-UE de la Helsinki, este decisă deschiderea negocierilor privind un nou acord cadru comprehensiv
Februarie 2910- este lansat parteneriatul China-UE privind urbanizarea
Aprilie 2012 – este lansat dialogul «people-to-people» între China şi UE
Ce se va întâmpla începând de luni la Bucureşti, nu este decât suita logică a acestui demers instituţional european. Doar atât? Nu, pentru că ţările din centrul şi estul Europei au înţeles foarte corect să aplice pe plan poltic şi economic principiul subsidiarităţii, în acest caz cel al luării unor decizii de cooperare strategice naţional şi regional, defalcându-le din pachetul comun şi propunând partenerilor chinezi o serie de oportunităţi investiţionale.

Nu este nimic nou sau neobişnuit, căci trebuie să amintim aici de lunga serie de demersuri pe care, de decenii, au făcut-o rând pe rând, cu mai multe sau mai puţine reuşite, multe dintre statele occidentului european. Nou este interesul Chinei spre statele central şi est-europene, mai ales către cele care au nevoie de investiţii structurale în sectoare strategice pe care nu le pot acoperi nici singure şi nici (doar) prin fonduri europene. Chestiune esenţială pentru că, din punct de vedere strict economic, ofertele chineze vin într-un moment foarte bine ales, cel în care Uniunea Europeană se zbate să iasă din criză (şi rezultatele sunt destul de departe de pronosticurile din vară, relativ optimiste, anunţate la Bruxelles), iar unele dintre ţările central şi est europene au fost cel mai greu lovite de consecinţele unei politici de super-austeritate.

De cealaltă parte, China se află de mai mult timp în ofensivă, pe spaţiul african în primul rând, consolidându-şi acum poziţii extrem de importante în zone bogate în materii prime. Este demult intrată solid pe piaţa americană de investiţii, ca şi pe cea imobiliară din occidentul european, începe să deţină participaţii strategice în multe sectoare strategice de producţie, folosind cu abilitate enormul său excedent valutar. În plus, să nu uită, ofensiva externă a Chinei este potenţată şi de cvasi-imposibilitatea evoluţiei sale expmansioniste în vecinătatea imediată, strânsă fiind între ţări cu care, pe lângă animozităţiu istorice tradiţionale, mai are în continuare nesoluţionate diferende teritoriale producătoare de neliniştitoare incidente militare.

Şi, dincolo de toate acestea, se definesc, în apropuerea noastră, pe de o parte Uniunea Eurasiatică, dar şi, pe încă nebănuite sau nu total clarificate dimensiuni de colaborare viitoare, drumurile de forţă ale Oraganizaţiei de cooperare de la Shanghai, poate noua formulă de putere la care se va raporta echilibrul planetar.

Suntem, ca întotdeauna, la margine de imperii, într-una dintre zonele în care se vor duce lupte grele pentru supremaţie, între lumea care a fost şi cea care va să fie. Nu mai e vorba de speculaţii teoretice. Cine ratează acest moment, poate fi sigur că iese din jocuri pentru o perioadă lungă de timp. Nu este un joc cu reguli morale. Este unul de supravieţuire în secolul XXI.

sursa: adevarul.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *