Vechimea lor se pierde în negura vremurilor, leacurile moștenite de la daci și romani

În medicina tradiţională românească există plante şi reţete de sănătate transmise de la o generaţie la alta.

Nimeni nu ştie când au fost descoperite, vechimea acestora se pierde în negura vremurilor. Însă nu e exclus ca leacurile să le fi moştenit încă de la începuturile poporului român, de la strămoşii noştri daci şi romani. Medicina antichităţii se baza pe remedii vegetale, iar multe dintre acestea sunt şi astăzi valabile. Iată cum şi cu ce tratau medicii daci şi romani cele mai comune afecţiuni.

Dacii, medicii moderni ai antichităţii

Despre medicină geto-dacă se spune că se baza pe principii terapeutice foarte avansate, unul dintre acesta fiind acela al tratării simultane a trupului şi sufletului. Cu alte cuvinte, starea de spirit este un bun medicament, cu linişte sufletească şi optimism se ajunge mai uşor la vindecare. Cronicari ai antichităţii au fost impresionaţi de cunoştinţele dacilor, menţionând în scrierile lor plantele cu care se tămăduiau. Au fost identificate câteva zeci de denumiri de plante medicinale, acestea având acţiune farmacologică diferită: calmant-anestezică, cicatrizantă, expectorantă, depurativă, antihelmitică. Geto-dacii foloseau şi produse animale, organe şi umori, precum şi medicamente de origine minerală. Praful de calcar era utilizat că hemostatic, bureţii de mare uscaţi şi măcinaţi erau surse de iod, iar cenuşa vulcanică se presăra pe răni, grăbind cicatrizarea. Medicii strămoşilor noştri erau şi buni chirurgi, stăpânind tehnici de trepanaţie craniană, realizate cu instrumente chirurgicale adecvate. Aveau şi reguli de igienă, localităţile erau alimentate cu apă potabilă, iar pentru deşeuri aveau gropi speciale. Medicina dacilor cuprindea şi un capitol dedicat balneoterapiei, strămoşii noştri tratându-se cu apa izvoarelor termale în „staţiuni balneare “. Orice metodă terapeutică era însoţită de ritualuri religioase, vrăji şi descântece, asistenţa medicală fiind acordată în temple cu destinaţie de spital, iar medicii erau şi preoţi.

Limba-boului, leacul dacilor răciţi

Dintre plantele folosite în scop medicinal în Dacia, câteva ne sunt foarte cunoscute şi nouă, altele n-au putut fi identificate, altele nu au fost încă studiate, iar altele au dispărut pur şi simplu. Iată câteva plante cu întrebuinţări medicinale încă de acum 2.000 de ani, conform autorului I.H. Crişan, în cartea „Medicina în Dacia “. Boudathla (Limba-boului) are proprietăţi emoliente, sudorifice şi diuretice. Este recomandată contra guturaiului, bronşitei şi retenţiei urinare. Pentru a uşura transpiraţia se foloseşte sub formă de infuzie sau decoct în rujeolă şi scarlatină. Medicina populară n-o întrebuinţează. Cinuboila (Tigva-de-pămînt) era folosită cu rol hemostatic, diuretic, antiasmatic, purgativ. Astăzi, se ştie că frunzele, fructul şi rădăcinile acestei plante au efecte puternice. Se puneau cu sare pe ulceraţii şi pe gangrene. Rădăcina plantei curăţa pielea, îndepărta vânătăile şi inflamaţiile şi spărgea abcesele. Se considera că este bună în epilepsie, apoplexie şi ameţeală. Buruiana cunoaşte o largă folosire în terapeutica populară românească, mai ales rădăcina, întrebuinţată ca hemostatic şi împotriva durerilor de cap. Dacă se bea în cantitate mică, ajută în muşcătura de viperă. Are acţiune diuretică şi ajută în rupturi de splină. Fructul este bun la râie şi lepră, iar băut cu fiertură de grâu, sporeşte lactaţia. Rădăcina rasă şi amestecată cu untură rîncedă este leac în chelie. Moţii din Munţii Apuseni macerau rădăcina în rachiu şi o aplicau pe locurile dureroase.

Urzica şi limbariţa, folosite şi azi

La daci, frunzele plantei Dyn (Urzica-de-pădure) vindecă muşcăturile de câine şi ulceraţiile gangrenoase. Se considera că buruiana este bună la luxaţii, umflături, parotidite, abcese. Frunzele, introduse în nări, opreau sângerarea. Era recomandată în tulburări menstruale, iar sămînţa, băută cu vin îndulcit, era luată ca afrodisiac. Cu miere, ajuta în astm, inflamaţia plămânilor şi ca expectorant. Frunzele, fierte cu cochilii de scoică, tratau constipaţia. Cu sucul plantei se făcea gargară. Analizele de laborator au stabilit că, într-adevăr, planta are acţiune hemostatică şi combate constipaţia. Prin conţinutul în clorofilă, regenerează sângele. În salate, combate avitaminozele A şi K. În medicina noastră populară, urzica e utilizată şi în tratamentul reumatismelor. Dileina era un bun calmant. Coadama (Limbariţa sau Limba-broaştei) era întrebuinţată pentru acţiunea astringentă, răcoritoare, calma mâncărimile. Planta a străbătut veacurile şi se foloseşte şi azi pe la sate, însă în alte scopuri: paralizii şi febră tifoidă. Skiara se dădea pentru muşcături de câine sau de şarpe. Caropithla avea efect afrodisiac. Mendruţa (Strigoaie) este toxică, determină efecte hipotensive puternice. În industria farmaceutică este folosită la prepararea medicamentelor antihipertensive. În medicina populară, steregoaia e insecticid şi tratează râia. Fructul acestei plante, zdrobit şi băut cu vin, foloseşte celor cu dizenterie şi colici. Sălia (Ciumăfaie) era pentru retenţie de urină, pietre la rinichi. Sunt atestate proprietăţile antiastmatice ale plantei, fiind folosită azi la fabricarea ţigărilor antiastmatice. Calmează, combate răul de mare, e utilă în Parkinson. Femeile de la ţară fac cataplasme cu planta şi le pun pe răni, iar frunzele le folosesc în insomnii.

Plante studiate în laborator

Coicolida (Iarba-bubei) a fost studiată. S-a constatat că fructele acestei plante folosită de daci că iarbă de leac, consumate în cantitate mare, produc diureză şi purgaţie. La ţară sunt folosite pentru curăţarea ficatului, iar în medicină în calculoze şi edem generalizat. Tot la sate, planta e întrebuinţată la vindecarea bubelor, a durerilor de măsele şi de urechi, dar se dă şi animalelor, ajutând vitele cu dureri. Dielleina (Măselariţa) provoacă nebunie şi somn greu. O varietate a acestei buruieni cu efecte mai blânde se foloseşte împotriva durerilor de urechi, a inflamaţiei ochilor. Sămânţa plantei este bună la tuse şi hemoragii. Frunzele se întrebuinţează la prepararea antialgicelor. Rădăcina fiartă în oţet este bună la durerile de dinţi şi poate fi folosită în apa de gură. În laborator, se extrag din măselariţă substanţe utile în preparatele antiastmatice, iar uleiul este întrebuinţat extern, pentru alinarea durerilor reumatice. La ţară, măselariţa e bună în durerile de măsea. Mizela (Cimbru) are largi aplicaţii în medicina de azi, datorită proprietăţilor dezinfectante. Uleiul e util în tratamentul proceselor infecţioase ale intestinelor, rinichilor şi vezicii urinare. Extractul este recomandat în tusea convulsivă, febră, emfizem pulmonar, afecţiuni ale căilor urinare, boli infecţioase ale tractului gastro-intestinal. Planta intră în compoziţia siropului contra tusei şi a tonicului amar. Ţăranii folosesc cimbrul contra durerilor abdominale, colicilor şi durerilor de cap, ca expectorant. Planta mai este indicată în tuberculoză, indigestii, pentru stimularea ficatului şi a rinichilor. Dacii considerau că fiertura din această plantă, băută cu sare şi oţet, ajută la eliminarea prin scaun a secreţiilor provenite din inflamaţii. Fiartă cu miere, e de folos astmaticilor. De asemenea, elimină viermii intestinali, e un bun diuretic.

Lumînărica şi brusturele, leacuri de acum 2.000 de ani

Diesema (Lumînărică) este utilizată în diaree, rupturi, dureri de dinţi, spasme şi tuse. Frunzele fierte în apă se pun, sub formă de cataplasme, pe umflături şi arsuri. Plămădite cu oţet, vindecă rănile. În medicină, florile sunt utile pentru proprietăţile expectorante şi emoliente, fiind recomandate în afecţiunile căilor respiratorii superioare. Intră în compoziţia ceaiurilor antibronşitice şi pectorale. În medicina tradiţională, lumînărica se dă contra tusei, răguşelii, tuberculozei şi astmului, hemoroizi, lipsa poftei de mâncare, reumatism, tulburări menstruale. Sucul amestecat cu oţet se foloseşte contra migrenelor cu ameţeală. Stirsozila (Fierea-pamântului), sub formă de cataplasme, cicatriza rănile, curăţa ulceraţiile vechi. Fiartă şi băută, înlesnea evacuarea fierii. Sucul era prescris în afecţiunile oculare şi nervoase. Medicina ştiinţifică a constatat că planta are proprietăţi antifebrile, fiind cel mai bun înlocuitor al chininei. Sub formă de prafuri sau de infuzie, se administrează pentru fortificarea stomacului şi combaterea febrei, regenerarea sângelui, în tulburări circulatorii, epuizare, ca stimulent al poftei de mâncare sau în bolile de rinichi şi ficat. Extern, se utilizează în dermatoze. În medica tradiţională e luată pentru febră, arsuri stomacale, greţuri, flatulenţă, diaree, boli cardiovasculare. Riborasta (Brusture) are acţiune diuretică, hipoglicemiantă şi antiseptică, dar şi laxativă, sudorifică şi depurativă. Ceaiul de frunze de brusture este recomandat în bolile de stomac, gută, reumatism. Extern, brusturele ajută în furunculoze, epistaxis, dezinfectează gura. Intră în compoziţia unor uleiuri de păr. La sate, frunzele de brusture tratează rănile, ulceraţiile.

Mentă şi codiţa-şoricelului

Duodela (Coada-şoricelului), băută în fiertură simplă sau amestecată cu oţet şi miere, înlătură inflamaţiile şi stimulează bila. Foloseşte şi astmaticilor sau melancolicilor. Fiertura de plantă fără flori se ia în litiază şi gută. Sub formă de băi, tratează problemele uterului. S-a constatat că planta e un bun tonic, hemostatic, coleretic, antiinflamator şi regenerativ. Cu uleiul esenţial al plantei au fost obţinute bune rezultate în bolile de piele. Florile intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatice, laxative, antihemoragice, gastrice şi calmante ale colicilor. Extractul şi infuzia sunt adjuvante în inflamaţiile ficatului şi splinei. Planta este un bun medicament contra tusei şi inflamaţiilor bronşice. Se întrebuinţează, de asemenea, în bolile vezicii urinare. Stimulează activitatea stomacului. În medicina populară, planta este folosită contra durerilor de piept şi în orice afecţiune digestivă, curăţă sângele şi ajută în dureri de şale şi hemoroizi. Tendila (Mentă) avea utilizări în: vindecarea muşcăturii de şarpe, fracturi, spasme, respiraţie anevoioasă, colici, holeră şi paralizie. Băută cu sare şi cu miere, omora viermii intestinali. Cercetările moderne au demonstrat că planta are proprietăţi calmante. Se recomandă sub formă de infuzii în gastroenterite, diaree cu vărsături, colici şi convulsii, hepatită, litiază biliară şi renală, dismenoree. Uleiul esenţial administrat extern acţionează ca anestezic. Planta este puternic sudorifică, diuretică şi fortifică sistemul nervos. Mentă intră în compoziţia mai multor preparate şi ceaiuri medicinale. Are o largă utilizare şi în medicina populară românească: insomnii, dureri reumatice şi deranjamente gastrice.

Plante terapeutice uitate

Guoleta (Meiul-păsăresc) nu mai e cunoscută ca leac la ţară, însă dacii o foloseau la sfărâmarea pietrelor de la rinichi. Chodela (Tămâiţă-de-câmp) era antihemoragic şi cicatrizant. Frunzele se puneau în vin contra icterului, care trebuia să se vindece în şapte zile. În 40 de zile, trata sciatică. Planta se dădea celor cu probleme hepatice, constipaţie, colici. Elimină resturile din uter, usca rănile şi vindecă herpesul. S-a constatat că planta are acţiune diuretică, antispastică şi laxativă, dar nu e folosită în medicina actuală. Aniarsexe (Iarba-săracă) se punea în vin şi se dădea celor cu retenţie urinară. Amestecată cu untdelemn, provoca transpiraţia. Sucul plantei trata abcesele. Astăzi, această plantă nu este considerată medicinală pentru că nu a făcut obiectul niciunei cercetări. Usazila (Limba-cîinelui) era folosită la tratarea alopeciei şi arsurilor, ca laxativ. S-a dovedit că are acţiune calmantă. În medicina populară, nu se foloseşte. Sciare (Varga-ciobanului) se folosea la tratamentul fistulelor anale, negilor, frigurilor. Planta nu mai e folosită nici în fitoterapie, nici în medicina alopată. Priadila (Viţă-albă) era considerată o plantă diuretică, utilă în durerile de splină, epilepsie, ameţeli. Pisate în vin, frunzele sunt aplicate şi azi, extern, în luxaţii. Planta n-a fost studiată de medicina ştiinţifică. În schimb, la ţară e leac pentru creşterea părului şi în paralizii. Propodila (Cinci-degete) era considerată un bun anestezic. Fiertura vindeca ulceraţiile putrede ale gurii. Sub formă de gargară, înlătura inflamaţiile faringiene. Ajuta la diaree şi dizenterie. Rădăcina macerată în oţet, aplicată sub formă de cataplasme, vindeca herpesul. Planta mai era utilizată în anevrisme, umflături, calozităţi şi râie. Sucul rădăcinii tinere este bun la bolile de ficat şi plămâni, otrăviri şi hernii. S-a confirmat prin studii ştiinţifice că planta conţine tanin, ceea ce o face utilă în diaree. Având şi o acţiune hemostatică, grăbeşte cicatrizarea rănilor şi a ulceraţiilor, favorizând, pe de altă parte, vindecarea gingivitelor şi stomatitelor. În medicina noastră populară, nu se întrebuinţează.

Leagănul medicinei

Romanii ne-au lăsat şi ei o bogată farmacologie şi mai multe metode terapeutice. Ei considerau că fiecare om îşi avea spiritul său protector (geniu) care îi făcea pe oameni mai rezistenţi sau mai predispuşi la îmbolnăviri. După ocuparea Greciei de către romani, în perioada 150-200 î. H, la Roma a pătruns cultul zeului-medic grec Asclepios, pe care romanii l-au adoptat numindu-l Esculap. La Roma s-a înfiinţat prima şcoală de medicină, iar absolvenţii acesteia au scris tratate medicale importante. Dintre toţi, Galenus a reuşit să scrie 500 de lucrări de anatomie, fiziologie, etiologie şi terapeutică. Celsus şi Plinius au scris adevărate enciclopedii farmacologice, dedicând şi tratate speciale unor plante puţin cunoscute în zilele noastre. Medicamentele preparate cu Betonica officinalis (Vindecea) au fost extrem de apreciate până în secolul XIX. Lactuca scariola (planta busolă) se mânca înainte de cină ca narcotic şi aperitiv. În practica medicală romană, s-au dezvoltat tehnicile chirurgicale, de prim ajutor şi terapeutice. Nu aveau anestezice, doar antiseptice naturale. Sistemul de sănătate publică era dezvoltat: băi publice, apeducte, canalizări, balneoterapie. Vinul era o componentă frecventă a medicinei antice romane, pentru proprietatea acestuia de a extrage din plante principiile active. De aceea, multe preparate medicinale se luau cu vin.

Ce mâncau romanii?

Romanii aveau o alimentaţie diversă, dar nu tocmai obişnuită: terciuri de mei, de făină sau de tărâţe, pâine de grâu sau de orz, adeseori frămîntată în lapte, ouă, brânză, miere, condimente, varză, ceapă, usturoi, sfeclă albă, lăptuci, măcriş, castraveţi, bob, linte, ridichi, urzici, frunze de hrean, praz, ciuperci, alune. Carnea nu era friptă. Se tăia cubuleţe şi se fierbe în lapte. Se consuma carne de: păun, flamingo, barză, cocor, măgar sălbatic. Se serveau frecvent sosuri de peşte, preferându-se ţiparul. Erau apreciate băuturile fermentate de mure, scoruşe, gutui, şi mai rar cele de struguri. Masa de prânz se servea rece, masa de bază era cina, care se transforma în ospăţ. Medicii personalizau meniurile pacienţilor în funcţie de vârstă şi stare de sănătate. Dintre plante, mărăcinii se foloseau la tratamentul gutei. Mestecarea frunzelor ajuta în sângerarea gingiilor. Se mai foloseau în ulcere şi cicatrici, ceaiul din frunze şi scoarţă era considerat ca având calităţi astringente. Isopul era dezinfectant, iar vinul din această plantă vindeca lepră. Un alt dezinfectant al romanilor era usturoiul. Mentă aromatiza vinurile şi sosurile, dar era şi diuretic şi digestiv, fiind remediu în tuse şi răceală. Anghinarea era considerată afrodisiac. Varza era leac în mai toate bolile, dar numai săracii mâncau frunzele, bogaţilor le reveneau lăstarii. Salată verde lupta cu reumatismul, anasonul ajuta în muşcăturile de scorpion, dafinul era narcotic cu efecte şi în tratarea ciumei.

Plante medicinale folosite de romani

Lemnul Domnului era cunoscut ca antiseptic. Respingea insectele şi elimina viermii intestinali. Din petale de trandafir roşu macerate în vin se prepară un laxativ eficient. Roiniţa sub formă de ceai era prescrisă pentru melancolie. Frunzele şi coajă de stejar erau astringente puternice, folosite pentru tratarea rănilor. Oregano era plantă cu proprietăţi antiseptice şi mai puţin condiment. Limba mielului se folosea în răceli sau bronşită, reumatism, împotriva depresiei şi pentru proprietăţile sale de relaxare. Gălbenelele erau bune în erupţii cutanate. Violetele erau utilizate pentru afecţiuni oftalmologice sau ca remediu pentru mahmureală. Macul avea efecte calmante. Rădăcinile de rodie erau folosite pentru probleme intestinale. Feniculul ajuta în tulburări de vedere, cicoarea era pentru stomac şi ficat. Cireşele erau prescrise pentru intestin şi împotriva pietrelor biliare, dureri artritice, acnee şi veruci. Răşina se amesteca cu vin împotriva tusei şi pentru creşterea apetitului. Nalba era emolient utilizat împotriva inflamaţiilor pielii. Migdalele combăteau efectele alcoolului, dacă erau mâncate înainte de a bea. Urzica zdrobită era folosită la oprirea hemoragiilor şi împotriva durerii artritice.

sursa: leacuridinplante